La data de 1 noiembrie, Gazeta Sporturilor a oprit producția ediției sale tipărite, după aproape un secol de existență neîntreruptă. În ziua sa finală ca membru al echipei GSP, Cătălin Tolontan a publicat un mesaj.
Mircea Lucescu a afirmat odată: „Și când moare speranța, rămâne pasiunea”. Aceste cuvinte m-au inspirat în decizia mea de a părăsi Gazeta Sporturilor, unde am ajuns pe 3 noiembrie acum exact 30 de ani - o dată pe care colega mea Luminița Paul o știe cu precizie.A urmat apoi un moment crucial - un eșec într-o investigație care ne-a condus la echipa lui Ioanițoaia. Acest om mergea cu încredere și ingeniozitate printre tipografi și distribuitori - frați ai săi. După acest episod, ne-am întors împreună la GSP acum două decenii și am rămas acolo pentru urmatorii 20 de ani. Pe 1 noiembrie 2023, în ziua anunțului dispariției ediției tipărite deja dispărute, eu și alți opt colegi din departamentul de distribuție am fost concediați.
Personalul din distribuție mi-a adus cel mai mare compliment posibil. A fi inclus pe lista concedierilor alaturi de acești oameni, care termină programul de lucru la 4 dimineața, simtând mirosul zorilor și al ziarului, nu este o umilință. Este un privilegiu. Este ca și cum, atunci când te îmbarci în avion, stewardesa ar anunța prin microfon: „Acum sunt rugați să se îmbarce pasagerii din grupa nebunilor după presă”, a scris Cătălin Tolontan pe Facebook.
„Ceea ce simt e recunoștință, doar recunoștință sigur, în afara momentelor când mă îneacă întrebările, oftica și pandaliile. În ciuda frustrării mele actuale, niciodată în acești 20 de ani nu m-am simțit singur. Scriem liberi și în „interesul obștesc” - iar în comunitatea microbiștilor și a redacției nu ești singur nici măcar în ultimul an. A fost un an de coșmar pentru că știam că am deschis o tematică dificilă cu colegii mei: dreptul oamenilor de a avea o presă independentă. Am conștientizat că vom testa limitele tuturor - patroni și mari companii - și că acest lucru va avea impact asupra vieții mele. Dar trebuie să accept situația.
Situația poate fi rezumat simplu dar dureros: speranța moare ultima, iar când moare speranța, rămâne pasiunea pentru jurnalism”, a concluzionat jurnalistul.